Am fost acceptată la mai multe universități din Statele Unite, fiecare oferindu-mi pachete generoase de ajutor financiar. Printre acestea se numără Stanford University, Bowdoin College, Vanderbilt University, unde am fost selectată pentru Chancellor’s Scholarship (acordată la mai puțin de 1% dintre studenți, îmi oferă bursă completă), University of Richmond, care mi-a oferit o bursă completă prin Presidential și Global Scholarship, dar și American University. De asemenea, am fost admisă în programul Honors Carolina la University of North Carolina at Chapel Hill, precum și în dublul program de master Euro-TAM, axat pe studii europene și cooperare transatlantică.
Am aplicat la Stanford cu interes pentru domenii precum Public Policy, Sociology și Gender Studies. Ce m-a atras la sistemul american de învățământ este flexibilitatea pe care o oferă: faptul că nu ești obligat să-ți declari specializarea din primul an, ci ai timp să explorezi și să descoperi ce ți se potrivește cu adevărat.
Chiar dacă știu că vreau să urmez o direcție legată de științele sociale, abia aștept să profit de acest prim an pentru a explora mai în profunzime toate aceste opțiuni.
Cu toate acestea, la finalul lunii aprilie am avut oportunitatea să vizitez campusul Stanford, în cadrul Admitted Students Weekend. A fost o experiență care mi-a clarificat foarte multe lucruri. Am participat la cursuri deschise și la sesiuni informative organizate de departamentele de economie, științe politice, public policy, American studies, sociologie și antropologie. Dintre toate, public policy a rezonat cel mai mult cu mine — mi-a confirmat că este direcția academică spre care aș vrea să mă îndrept.
Ce m-a bucurat și mai mult a fost faptul că interesele și valorile exprimate în aplicația mea s-au aliniat aproape perfect cu realitatea de la Stanford. Procesul de redactare a eseurilor m-a ajutat enorm în această clarificare: a fost, în multe feluri, o călătorie de autocunoaștere. Întrebările puse nu au fost doar „pentru facultate”, ci au fost reflecții profunde.
De exemplu, una dintre întrebările celor de la Stanford a fost: “The Stanford community is deeply curious and driven to learn in and out of the classroom. Reflect on an idea or experience that makes you genuinely excited about learning.” — iar alta: “What historical moment or event do you wish you could have witnessed?” Răspunsurile mele au fost sincere și m-au făcut să realizez cât de pasionată sunt de înțelegerea societății și de impactul politicilor publice asupra vieții de zi cu zi.
Pe scurt, procesul de aplicare m-a și ghidat în a-mi înțelege mai clar pasiunile, valorile și drumul academic pe care vreau să-l urmez.
Dacă mi-ai fi spus la începutul clasei a 12-a că voi ajunge să aplic la 30 de universități din SUA, aș fi spus că este o glumă și nu ți-aș mai fi acordat atenție. Până în toamna aceea, eram convinsă că voi merge la Drept, la Universitatea din București. Admiterea în străinătate părea un vis vag, ceva ce „fac alții”.
În realitate, ideea de a studia în afară mă atrăgea încă de la începutul liceului, mai ales când am aflat ce este o faculate din Ivy League. Dar după o singură sesiune de consultanță cu o firmă din România, am fost descurajată complet: „Nu ești olimpică, nu ai rezultate de top, e greu să intri”. Am abandonat ideea fără să o mai pun la îndoială.
Totul s-a schimbat însă în vara dinaintea clasei a 12-a. Am participat la un proiect de voluntariat prin Corpul European de Solidaritate, în Bulgaria. Președinta asociației la care se desfășura activitatea, absolventă Harvard, mi-a povestit despre parcursul ei. A fost genul de conversație care îți dă curaj. A contat mult și sprijinul prietenei cu care am plecat în proiect — am simțit că nu sunt singură în această aventura.
Când m-am întors acasă, în septembrie, am început să mă interesez legat de universitățile din SUA. Cu cât citeam mai mult, cu atât simțeam că aici e locul unde mi-ar plăcea să fiu. Nu aveam un profil „perfect” (nici măcar nu există așa ceva, eu nu am fost olimpică și nici măcar nu am dat SAT-ul, dar tot am intrat, spoiler), dar aveam un parcurs autentic: patru ani în care m-am implicat în tot ce am putut — voluntariat, proiecte, inițiative comunitare, reprezentarea elevilor, muncă pentru egalitatea de gen — ca să evadez puțin din monotonia din județul Teleorman. Mi-am dat seama că am construit ceva valoros.
Tot procesul era, totuși, copleșitor. Așa că am intrat la un Office Hour cu Julia Boca — o știam deja de pe TikTok, mi se părea singura persoană în care chiar aș putea avea încredere. Transparentă, directă, și cu rezultate excelente. Din acel moment, lucrurile s-au legat.
Am început consilierea oficial în octombrie 2024. Târziu, știu. Nu recomand nimănui să aștepte atât. A urmat o perioadă intensă: am învățat ce e un LOR, cum funcționează Common App, cum se scrie „eseul mare”, ce este CSS, ce înseamnă să-ți spui povestea cu sinceritate și coerență.
Până în noiembrie, încă eram cu gândul la Drept. Aplicatul în SUA părea încă un moft, o curiozitate. Apoi am trimis prima aplicație. Acel nod în stomac, emoțiile, gândul că aș putea ajunge acolo — toate m-au făcut să realizez că, de fapt, asta îmi doream cu adevărat. Am vorbit cu mama, am fost sinceră cu mine, și am mers mai departe.
Primul rejection a venit de la facultatea unde aplicasem Early Decision. Nu e un sentiment plăcut, dar cu o zi înainte avusesem un call cu Julia pentru un interviu pe care îl primisem la o bursă extrem de competitivă, pe care niciun român nu o mai obținuse. Îmi spusese: „Chiar dacă nu intri ED, ai atâtea alte opțiuni”. Și exact așa a fost.
După acel moment, am știut clar că îmi doresc cu adevărat să studiez în străinătate. Am aplicat la 30 de universități. Dintre acestea, am fost acceptată la 6. 24 m-au respins sau m-au pus pe lista de așteptare. Pare mult? E realitatea pentru mulți studenți internaționali care au nevoie de ajutor financiar complet. Oricât de competitiv e dosarul tău, sunt factori pe care nu-i poți controla.
Când am terminat aplicațiile, în ianuarie, am simțit o ușurare uriașă. Dar a urmat așteptarea. Una dintre cele mai grele etape. Ce m-a ajutat? Să mă înconjor de prieteni, să vorbesc des cu Julia, și să-mi amintesc că fiecare ajunge exact acolo unde trebuie. Nu întotdeauna unde crede că își dorește — ci acolo unde poate să crească armonios.
Cred că cel mai valoros sfat primit la consiliere a fost să nu uit că eu contez mai mult decât aplicația mea. Că în tot acest maraton de eseuri, activități, interviuri și deadline-uri, sunt și o persoană, nu doar un dosar. E ușor să te pierzi printre ce „trebuie să bifezi” și să uiți să te mai bucuri de proces, de învățare, de cine devii între timp. Julia mi-a reamintit constant să am grijă de mine, să nu mă autoevaluez doar în funcție de răspunsurile primite și să rămân autentică — în eseuri, în interviuri, în alegeri.
Îmi amintesc perfect mesajul pe care mi l-a trimis după ce am primit ultimul răspuns din ciclul de admiteri: „Bravo, copil frumos! Poți să te odihnești acum.” Era un waitlist la Duke, dar cuvintele ei mi-au oferit în sfârșit spațiu să respir și să simt că am făcut tot ce ținea de mine. Mesajul acela spune foarte multe despre cine este Julia și cât de mult se dedică elevilor ei.
Faptul că am lucrat alături de cineva care a știut să mă ghideze strategic, dar cu blândețe, mi-a dat încredere nu doar în șansele mele de admitere, ci și în cine sunt eu, dincolo de tot acest proces. Și pentru asta, îi voi fi mereu recunoscătoare.
Pentru mine, cel mai dificil aspect al aplicării la facultățile din SUA a fost să îmi dau seama că activitățile extracurriculare în care m-am implicat în liceu chiar contează — și că valoarea lor nu este definită de perspectiva din sistemul românesc.
Timp de multă vreme, am crezut că, dacă nu ești olimpic sau nu excelezi academic într-un mod tradițional, nu ai șanse reale la universitățile de top din străinătate. Aveam note foarte bune, dar nu câștigasem premii mari la olimpiade. În schimb, m-am implicat în reprezentarea elevilor la nivel național, am fost delegată în comisii interministeriale, am susținut discursuri la Națiunile Unite în New York în cadrul celui mai mare eveniment global dedicat egalității de gen. Totuși, în contextul comunității din care provin, aceste activități nu erau văzute ca fiind valoroase de multe persoane. Profesorii și chiar colegii mei aveau impresia că "pierdeam timpul" sau că nu mă concentrez suficient pe școală. Mama mea a fost sfătuită, în mai multe rânduri, să nu mă mai lase să mă implic pentru că "o să mă las de liceu".
Ajunsesem, la un moment dat, să mă întreb dacă tot ce făceam avea vreun sens. Dar, în ciuda acestor îndoieli, am continuat să merg pe drumul meu. Am știut, intuitiv, că pasiunile mele pentru reprezentare civică și justiție socială nu sunt doar “activități extracurriculare”, ci o parte esențială din cine sunt.
Nu am urmat o strategie clară pentru a trece peste acest obstacol, dar discuțiile pe care le-am avut cu oameni care lucrează în domenii legate de politici publice, educație și drepturile omului m-au ajutat să îmi recapăt încrederea. Mi-am dat seama că impactul nu vine doar din rezultate la concursuri, ci și din implicare reală în societate.
Un moment extrem de valoros pentru mine a fost discuția cu admission officer-ul meu de la Stanford, care mi-a spus direct că au fost foarte impresionați de angajamentul meu civic și modul în care mi-am asumat roluri de leadership. A fost validarea de care aveam nevoie pentru a ști că drumul ales a fost cel corect.
Până la urmă, nu toți construim clădiri sau scriem cod. Unii dintre noi lucrăm la aprobările fără de care acele clădiri nici nu ar exista.
Am ales JBA într-un moment în care aveam mai multe întrebări decât răspunsuri și în care simțeam că orice pas greșit m-ar fi putut costa șansa de a urma studiile în afară. Îmi doream o echipă care să mă înțeleagă nu doar ca elev cu un dosar în lucru, ci ca om — cu povestea, incertitudinile și visurile mele. JBA a fost, de la prima interacțiune, exact acel sprijin.
Într-un context în care multe firme de consultanța afișează rezultate impresionante, dar comunică puțin despre procesul din spate sau despre autenticitatea parcursului, JBA mi-a oferit transparență totală. Nimic nu a fost ascuns sub preș sau "vândut" superficial. Mi s-a explicat clar la ce mă pot aștepta, care sunt provocările reale ale aplicațiilor în afară, ce presupune construirea unui dosar competitiv și cât de important e să rămâi fidel poveștii tale — chiar și atunci când pare că alții au CV-uri mai impresionante. Aici nu a fost niciodată vorba despre a impresiona cu orice preț, ci despre a construi o aplicație sinceră, profundă și relevantă.
Julia Boca, alături de echipa ei, mi-a oferit nu doar claritate și structură într-un proces extrem de complex, ci și încredere în propriile mele resurse. Fiecare eseu a fost o conversație, nu un document impersonal. Fiecare brainstorming a fost un exercițiu de introspecție. Nu m-am simțit niciodată judecată pentru ce știam sau nu știam, ci întotdeauna susținută să învăț, să cresc, să mă exprim cât mai autentic.
Un alt aspect care m-a impresionat profund a fost comunitatea pe care JBA a reușit să o creeze. Am cunoscut unii dintre cei mai pasionați și implicați adolescenți din România. Să știu că nu sunt singură în proces, că mai există alți elevi care lucrează intens, visează și se tem ca și mine — a fost o ancoră în lunile grele.
Dacă aș putea da un sfat oricărui elev care visează la facultăți de top în afară, acela ar fi să înceapă consilierea cât mai devreme. Nu pentru că nu s-ar putea și mai târziu — eu sunt dovada că se poate — ci pentru că fiecare lună în plus îți oferă timp de explorare, de rafinare a aplicației și de conectare cu cine ești cu adevărat. Consilierea nu înseamnă doar ghidaj tehnic. Înseamnă să ai pe cineva care să îți arate unde strălucești, chiar și când tu nu mai vezi asta.
Accesul la activități extracurriculare este, din păcate, o problemă reală pentru mulți elevi din România, mai ales pentru cei care vin din zone rurale. Eu provin dintr-un sat din județul Teleorman, iar la începutul liceului nu aveam conexiuni. Eram doar eu, cu o motivație puternică și cu dorința sinceră de a face o diferență în comunitatea mea.
Totul a început cu pași mici: proiecte Erasmus+ și Corpul European de Solidaritate – prima dată când am ieșit din țară a fost, de fapt, printr-un astfel de proiect. Am continuat cu voluntariat local, după într-o tabără internațională de engleză, iar apoi a venit implicarea în Consiliul Elevilor. De aici, lucrurile au început să se așeze. Am devenit reprezentantă la nivel județean, apoi am făcut parte din Biroul de Presă național, iar în ianuarie 2024 am fost aleasă președinta Consiliului Național al Elevilor, după trei ani de implicare constantă în acea structură.
De acolo, au apărut multe oportunități care m-au ajutat să cresc și personal, și profesional. Am început să colaborez cu UNICEF România, iar mai târziu am fost selectată ca una dintre cele 14 membre ale Global Girls Leaders Advisory Group, la nivel internațional.
Tot acest parcurs mi-a arătat cât de important este să ai răbdare – mai ales când construiești totul de la zero. Și mai ales să nu spui „nu” oportunităților care te atrag, chiar dacă par mici sau incerte. Am fost respinsă de multe ori – de la proiecte, burse, roluri de leadership. Dar exact acele momente m-au învățat cum să scriu o scrisoare de intenție, cum să îmi construiesc un CV, cum să răspund la întrebări în interviuri. Nicio experiență nu a fost în zadar.
Acesta e sfatul meu cel mai sincer: să nu vă fie teamă de refuzuri. Uneori, o ușă se închide ca să îți deschidă o fereastră. Sau ca să te forțeze să îți construiești propria ușă.
Și poate la fel de important: nu vă fixați doar pe eticheta „de elită”. Ce contează cu adevărat e ce învățați din fiecare experiență, cum vă transformați pe parcurs, cum descoperiți ce vă face inima să bată mai tare. Numele unei universități poate deschide uși, dar caracterul, curajul și perseverența sunt cele care vă vor ține acolo.
O listă cu lucuri pe care le-am realizat în ultimele 6 luni: