Am fost acceptată la University of Pennsylvania (UPenn) pe pre-medicine track, specializare în Chimie/Biochimie, cu o bursă de 60.000$ pe an. Ca parte a procesului de aplicare, candidez și pentru Roy & Diana Vagelos Scholars Program in the Molecular Life Sciences (Vagelos MLS), unul dintre cele mai competitive programe de cercetare destinate studenților cu abilități avansate în științe și matematică, care oferă oportunități extinse de cercetare și pregătire academică intensivă.
UPenn nu reprezintă doar o destinație academică pentru următorii 4 ani, ci o platformă strategică pentru obiectivul meu pe termen lung: admiterea în programul extrem de selectiv MD-PhD de la UPenn Perelman School of Medicine. Alegerea Early Decision reflectă angajamentul meu față de un mediu care nu doar că se aliniază cu obiectivele mele prin oportunitățile pe care le pune la dispoziție, dar și prin mentalitatea ce încurajează excelența și dezvoltarea continuă. UPenn îmi oferă acces exact la resursele esențiale pentru a îmbina cercetarea de vârf cu formarea clinică, într-un ecosistem interdisciplinar care transformă studenții în lideri de impact în domeniile lor.
(1) La începutul pandemiei, când lumea părea suspendată în incertitudine, nu am putut accepta ideea de a rămâne un simplu spectator. Spitalele deveniseră câmpuri de luptă pentru știință, iar cercetarea medicală avansa într-un ritm frenetic. Am căutat cu determinare o cale de a fi exact unde se întâmplau lucrurile – nu doar ca observator, ci ca participant activ. Într-un context plin de restricții, accesul nu era simplu, dar am perseverat. Mi-am construit singură oportunitățile, am căutat oamenii potriviți și am învățat să lupt pentru fiecare fereastră de acces în acest domeniu. Astfel, am reșit să mă implic direct în cercetări medicale, chiar în spitale, unde activitățile științifice variate erau în plină desfășurare. Nu a fost ușor și nici confortabil, dar tocmai această luptă de a fi parte a soluției mi-a modelat felul de a înfrunta direct problemele care ne afectau pe toți.
(2) Pentru o elevă de liceu care visează să urmeze o carieră în STEM și să studieze peste hotare, recomand un singur cuvânt: curiozitate. Curiozitatea nu se oprește niciodată la pragul unei școli sau al unui manual. Începe să explorezi disciplinele STEM nu doar în cadrul școlar, dar și în viața cotidiană. Nu te gândi că e devreme—schimbarea începe de ieri. Dacă ai obiectivul de a ajunge departe, trebuie să ieși din tiparele clasice de învățare și să îți creezi o rutină a descoperirii care nu respectă reguli, dar care îți aduce rezultate. Concentrează-te pe dezvoltarea unui set de abilități care îți permit să gândești critic și să implementezi soluții inovative și rapid acționabile.
Nu urma doar traseul consacrat—concursuri, activități, olimpiade—doar pentru că pare drumul evident. Tratează-ți dezvoltarea ca pe o strategie de hacking, nu ca pe un traseu standard. Dacă toți merg pe un drum, întreabă-te ce ar fi dincolo de el. Găsește breșe în sistem, explorează căi neconvenționale, creează-ți propriile oportunități și, astfel, vei putea deveni vocea unei nișe uitate. Ceea ce te face memorabilă este felul unic în care îți pui amprenta asupra unui domeniu, fiind imposibil de ignorat.
Oportunitățile nu vin singure, provoacă-le tu. O singură conversație cu un profesor universitar sau un cercetător poate schimba totul. Dacă vrei să publici o lucrare, nu aștepta să ajungi la facultate. Învață singură metodologia științifică și găsește reviste sau conferințe care acceptă contribuții de la elevi. Când aplici pentru o bursă, un program de cercetare sau un internship, nu aștepta să te simți „pregătită”. Oamenii care schimbă regulile nu sunt cei care se simt gata, iar inovatorii adevărați iau riscuri. Aplică la lucruri imposibile în fiecare an. Chiar dacă majoritatea dintre ele nu vor funcționa, unul va reuși—și va schimba totul.
Creierul are un mecanism subtil de evitare: vei fi tentată să te ferești de ceea ce ți se pare cel mai dificil. Tocmai acele domenii merită explorate, pentru că majoritatea nu vor avea curajul să o facă. Învață să pui întrebările potrivite, nu doar să cauți răspunsuri. Educația tradițională te învață să găsești răspunsuri corecte, dar știința reală începe atunci când pui întrebările pe care nimeni nu le-a pus înainte. Genialitatea în STEM nu vine din a ști totul, ci din a descoperi ce lipsește. Dar nu te îndrăgosti de ideea de geniu, deoarece munca tăcută bate orice talent. De altfel, nimeni nu e „suficient de deștept” la început. Diferența dintre cine reușește și cine nu o face nu este talentul, ci munca consistentă, zi după zi. Nu ai nevoie de o inteligență extraordinară. Ai nevoie de un mindset care spune: „Nu renunț.”
Găsește-ți un mentor... dar nu unul evident. Toată lumea îți va spune să cauți mentori în profesori sau oameni de știință consacrați. Însă uneori, cele mai valoroase perspective vin din locuri neașteptate. Construiește o rețea diversă, nu doar una prestigioasă.
Pregătește-ți planul B încă de pe acum. Admiterea în străinătate este extrem de competitivă, iar multe decizii sunt subiective. Dacă singurul tău plan este să fii admisă, atunci nu ai un plan real. Gândește-te cum ai putea să-ți creezi singură drumul. Dacă ajungi să fii acceptată la o universitate de top, excelent. În cazul în care nu reușești, vei avea oricum un drum solid înainte.
(3) Dacă îți dorești să faci cercetare în liceu, primul lucru pe care trebuie să-l înțelegi este că nimeni nu te va invita la masă. Nu există o direcție clară, iar așteptarea de a fi suficient de experimentată sau de a avea vârsta potrivită va risipi timp prețios. În schimb, trebuie să îți croiești propriul drum, chiar și atunci când insiști acolo unde alții renunță.
Majoritatea elevilor așteaptă să fie acceptați într-un proiect, un laborator sau un program. Profesorii universitari, cercetătorii și doctoranzii sunt prea ocupați pentru a observa inițiativa ta pasivă. Nu cere permisiunea, ci creează oportunitatea.
Nu trimite doar un e-mail. Trimite zeci, deoarece va trebui să ai o rată de succes de 5%. Scrierea unui număr limitat de mesaje fără a primi răspuns nu este un semn că nu ești suficient de competentă. Cel mai probabil, motivul este că nu ai persistat destul. Găsește cercetători din România care lucrează în domeniile care te pasionează și studiază-le publicațiile pentru a intra în contact. Nu te limita doar la universități mari sau institute de cercetare. Explorează și laboratoare private care ar putea fi deschise unor colaborări.
Folosește-ți statutul de elev în avantajul tău. Poate părea contraintuitiv, dar a fi tânăr este, în sine, un avantaj. Oamenii nu au așteptări mari de la un licean, ceea ce înseamnă că orice vei realiza va fi perceput ca impresionant. Aceasta poate reprezenta o oportunitate de a te implica într-un proiect de cercetare chiar de la început și de a învăța pe parcurs.
În cazul în care nu te bagă nimeni în seamă, nu te opri. Pregătește-te pentru respingeri și continuă. Creează-ți propriul proiect de cercetare. Atunci când primești un răspuns mai puțin favorabil, întreabă și utilizează acel feedback pentru a îmbunătăți abordarea. Dacă nimeni nu îți răspunde, schimbă-ți strategia. Cel mai mare obstacol nu este lipsa de oportunități, ci lipsa de continuitate. Învață să perseverezi, pentru că doar astfel vei reuși să accesezi resursele de care ai nevoie.
Pasiunea pentru medicină nu înseamnă doar performanță academică și un voluntariat de fațadă. Este vorba despre a trăi domeniul în mod direct, despre a înfrunta provocările sale cu o inițiativă proprie și despre a înțelege umanitatea dincolo de simpla analiză a unui diagnostic. Pentru cei care doresc să facă un pas înainte în cariera lor medicală și să își extindă orizonturile, activitățile recomandate sunt cele care le permit să depășească limitele convenționale și să își adâncească înțelegerea despre complexitatea domeniului, precum:
Scrierea eseurilor a fost, paradoxal, mai dificilă decât orice competiție, olimpiadă sau proiect pe care l-am făcut vreodată. Mă obișnuisem cu perfecțiunea măsurabilă—note, premii, rezultate. Însă, în acest caz, perfecțiunea era subiectivă. Nu se punea problema de cel mai bun răspuns, ci de cel mai autentic. Am trecut prin sute de idei, fiecare părând aproape potrivită, dar niciodată perfectă. Cu câteva ore înainte de deadline, am șters tot și am rescris. Mi-am dat seama că nu trebuia să demonstrez nimic—realizările mele erau deja incluse în aplicație. Eseul trebuia să reflecte altceva, o latură pe care nici măcar eu nu o descifrasem complet. Și inspirația a venit dintr-un detaliu atât de banal, încât aproape că m-am simțit ridicol să scriu despre el. O activitate, un moment aparent irelevant din viața mea, dar care îmi modelase caracterul egalabil de mult ca orice succes academic.
Pentru cei care se află în fața unui asemenea proces, un sfat ar fi acesta: scrie-ți eseul ca și cum ai muri mâine, precum ai avea doar 24 de ore să spui lumii cine ești. Ai mai vorbi despre acel proiect de succes sau despre olimpiada în care ai câștigat aurul? Sau ai scrie despre momentul aparent nesemnificativ în care ai înțeles ceva esențial despre tine? Eseul ar trebui să fie o capsulă a identității proprii, dar una reală, nu una lustruită pentru admiteri.
Cel mai puternic punct de plecare poate fi o temă care, la prima vedere, nu merită un eseu. Când ideea aleasă pare prea „importantă” sau „impresionantă”, este posibil ca aceasta să nu fie chiar cea mai bună. Cele mai memorabile eseuri provin din detalii mărunte, dar care ascund un sens profund. Specificul creează memorabilitate. De asemenea, nu trebuie să alegi o idee care te plasează într-o lumină prea previzibil de pozitivă. Dă-ți peste cap percepția despre tine. Nu este vorba despre cum vrei să fii văzut, însă despre cine ești când nu te privește nimeni. Dacă eseul tău nu te face să reflectezi asupra propriei identități, atunci nu ai săpat suficient.
Paradoxurile sunt esențiale în crearea unui eseu puternic. Contrastele atrag mereu atenția.
Un truc care funcționează întotdeauna este punerea eseului la testul „Ce ar spune un AI?”. Un eseu care ar putea fi generat de un chatbot ar trebui evitat, pe când unul bun sună ca tine. Iar dacă vrei să verifici cât de autentic este eseul, încearcă testul celor 10%. După scrierea unui eseu, întreabă-te: „Ar înțelege doar 10% din oameni ce vreau să spun cu adevărat?” În cazul unei afirmații de acest tip, ai un produs special. Cele mai puternice eseuri sunt cele care au straturi de interpretare, idei care nu sunt evidente la prima citire, ci care se simt, se ghicesc și se citesc printre rânduri. Nu totul trebuie explicat—unele fraze pot rămâne enigmatice.
Atunci când ai două eseuri și nu știi pe care să-l alegi, optează pentru cel mai riscant. În ultimele ore înainte de deadline, am făcut exact asta. Și a funcționat.
În ceea ce privește aspectele de evitat… Dacă eseul tău poate fi înțeles complet după o singură citire, înseamnă că l-ai tratat superficial. Eseurile remarcabile lasă întotdeauna întrebări nespuse, gânduri care te urmăresc mult timp după ce le-ai citit.
La începutul procesului, am făcut multe încercări de eseuri care se străduiau prea mult să impresioneze. Mi-a luat destul timp să înțeleg că această abordare nu era deloc eficientă. Niciodată nu trebuie să încerci să epatezi. Nimeni nu vrea să citească un CV extins transformat într-o poveste, o autobiografie exagerat de rafinată. Un ofițer de admitere, obșinuit să citească sute de eseuri, va percepe intenția din primele fraze și va trece mai departe.
Aplicația mea era impecabilă. Și totuși, complet greșită.
Cea mai dificilă parte a fost să o fac umană, să o fac să respire cu adevărat. Am construit-o ca pe un puzzle perfect al unui candidat ideal pentru medicină. Fiecare secțiune din CommonApp era o demonstrație de excelență academică și experiență practică: cercetare avansată, articole științifice publicate internațional, medalii la olimpiade și concursuri internaționale, stagii în laboratoare de renume, nopți întregi petrecute în gărzi observând cazuri rare, conferințe susținute în fața experților din domeniu la facultăți precum Johns Hopkins University. Eram cel mai tânăr intern într-un spital universitar, lucrând alături de medici renumiți, analizând cazuri complexe și contribuind la strategii naționale de tratament.
Am încorporat fiecare pas pe care l-am făcut pentru a ajuta comunitatea, fiecare descoperire științifică, prototipurile mele pentru terapii inovative, ONG-urile fondate pentru accesul la tratamente sau combaterea dependenței de opioide în 8 țări, lecțiile de chimie predate copiilor defavorizați, colaborările cu institute de cercetare de vârf pentru îmbunătățirea terapiilor genetice și multe altele.
Fiecare punct bifat. Fiecare realizare, o dovadă că respir medicina. Dar ceva lipsea. Aplicația mea era perfectată pe hârtie, dar, în același timp, fără viață.
În goana de a demonstra că sunt candidatul ideal, ajunsesem să mă reduc la o listă rece de realizări academice, reprimând tocmai acea parte din mine care mă făcea cu adevărat unică. Aplicația mea spunea că voi fi un medic excepțional, dar nu spunea nimic despre cine sunt, dincolo de halatul alb. Mă aflam captivată într-o constrângere a propriei percepții, constrângându-mi expresia autentică doar la ceea ce era convenabil și acceptabil pentru un profil academic perfect. Eram medicina în sine, dar unde eram eu? Unde se ascundea curiozitatea mea pentru arta, lingvistica, felul în care îmi puneam întrebări despre lume dincolo de științele exacte? Unde erau acele momente care m-au definit, dilemele, pasiunile care mă distingeau de orice alt candidat cu un parcurs similar? Eram un CV cu puls, dar fără suflet.
Atunci am realizat. Provocarea reală nu era să dovedesc că sunt pregătită pentru acest drum, ci să o fac într-un mod care să nu mă limiteze doar la un set de competențe și realizările cuantificabile. A fost nevoie să rescriu. Să rup granițele unei narațiuni limitate. Să-mi revendic spațiul în propria poveste. Am adăugat detalii pe care le treceam cu vederea înainte—acele activități și pasiuni din domenii diverse care mă definesc. Am inclus, așadar, nu doar ceea ce am dobândit, ci și cum m-am transformat în fiecare pas.
Când am terminat, aplicația mea nu mai era o simplă listă de realizări. Era o oglindă. Iar pentru prima dată, mă vedeam și eu în ea.
După mii de nopți nedormite, stres continuu, fire albe apărute prematur și un consum psihic de-a dreptul epuizant, momentul final a fost… anticlimactic. Un simplu mesaj pe ecran: “Application submission: Submitted. Congratulations! You have successfully submitted your Common App to the University of Pennsylvania.” Atât? Nici măcar un video festiv? Doar un mesaj sec, care părea mai degrabă că vrea să mă expedieze rapid din fața ecranului.
Adevărul este că, în acea secundă, mă așteptam să simt o explozie de ușurare, o senzație de împlinire, triumf. În schimb, am rămas holbându-mă la ecran, încercând să procesez faptul că luni întregi de muncă s-au condensat într-o propoziție seacă.
Și totuși, nicio altă parte a aplicației nu mi-a oferit satisfacția acestui moment. Pentru că, după trei secunde de gol existențial… am închis laptopul și m-am dus să dorm. Pentru prima dată în mult, mult timp.
Încă din primii ani de școală, am manifestat o curiozitate naturală pentru noi culturi și perspective academice, iar călătoriile și interacțiunile cu studenți și profesori din universități de prestigiu au transformat treptat ideea de a studia în SUA dintr-o simplă aspirație într-un obiectiv firesc. Expunerea constantă la astfel de medii mi-a oferit nu doar o înțelegere directă a unui sistem educațional care valorizează inovația, gândirea critică și colaborarea interdisciplinară, ci și convingerea că un astfel de cadru ar reprezenta spațiul ideal pentru dezvoltarea mea intelectuală.
Pe măsură ce am început să explorez procesul de aplicare, am întâlnit numeroase idei preconcepute, una dintre cele mai persistente fiind convingerea că aplicarea la un număr cât mai mare de universități ar spori considerabil șansele de acceptare.
Deși această strategie poate părea intuitivă pentru cei care caută securitate în numărul de alternative, în realitate, riscă să genereze mai multă frustrare decât succes real. O abordare extinsă și lipsită de discernământ nu doar că poate provoca epuizare emoțională și logistică, dar poate sugera și o lipsă de direcție, estompând autenticitatea fiecărei aplicații. Mai mult decât atât, aplicarea mecanică la o multitudine de instituții nu reflectă o intenție clară și bine fundamentată, ci mai degrabă o încercare disperată de a fi acceptat undeva, oriunde.
În esență, scopul nu este acceptarea oriunde, iar succesul nu constă în acumularea unui număr mare de opțiuni, ci în identificarea acelui mediu care rezonează profund cu valorile și aspirațiile proprii. O selecție riguroasă, susținută de o aplicație meticulos construită, reflectă nu doar determinare, ci și o înțelegere a ethosului academic al unei universități. În cele din urmă, calitatea și relevanța unei aplicații cântăresc incomparabil mai mult decât volumul acestora—o convingere mi-a definit întregul parcurs.
Dacă viața ar avea un buton de „restart”, cred că l-aș apăsa de multe ori, iar unul dintre butoanele pe care le-aș activa ar fi acela de a învăța să apreciez mai mult pauzele, acele momente de aparentă inactivitate, pe care le-am privit adesea ca pe niște pierderi de timp. În loc să fiu mereu în mișcare și mereu concentrată pe a finaliza un proiect sau a atinge un obiectiv nou, mi-ar plăcea să învăț să mă opresc, să dau voie minții și corpului să se reconecteze, să respire și să-și refacă energia. Aș lăsa ideile să se așeze și să se contopească într-un mod mai organic.
Aș renunța la presiunea de a dovedi că pot face totul perfect și aș fi deschisă să tolerez imperfectul și să îmbrățișez procesul mai mult decât rezultatul. Aș încuraja faptul că succesul este o serie de coliziuni între alegeri, greșeli și revelații. În loc să vizez să obțin o sumă de realizări, m-aș determin să fiu prezentă în fiecare pas, să accept că fiecare alegere este valoroasă, chiar și pe cele ce par să nu ducă nicăieri. Aș lăsa deoparte dorința de a planifica fiecare mișcare, de a calcula fiecare pas cu precizie.
Adesea, spunerea „nu” devine cheia pentru a evita supraîncărcarea și a crea spațiu pentru ceea ce contează cu adevărat. În fața avalanșei de oportunități și proiecte, un „nu” clar mi-ar fi adus mult mai multă claritate. Nu toate oportunitățile merită să fie acceptate, iar educându-mă să refuz ceea ce nu este esențial, aș fi reușit să mă concentrez pe ceea ce este cu adevărat important.
Dacă puteam da timpul înapoi, alegeam cu grijă nu doar oportunitățile mari, dar și pe cele mici, care la prima vedere par neimportante, dar care, în realitate, sunt cele care formează fundamentul unei experiențe complete și echilibrate.
În loc să urmăresc mereu performanța, aș dori să mă concentrez și pe autenticitatea fiecărei experiențe. Nu aș mai măsura valoarea unei activități în termenii progresului sau ai recunoașterii externe, însă aș căuta sensul în momentul prezent. Aș înțelege că nu fiecare decizie sau acțiune trebuie să aibă un scop final, ci poate fi, mai degrabă, un act de explorare și înțelegere a propriei evoluții.
Când te afli la răscruce de drumuri, în fața unui obiectiv ambițios, există un singur factor care poate înclina balanța: alegerea celor care îți vor fi alături. Într-un mediu unde competiția este acerbă, iar fiecare detaliu poate decide între reușită și eșec, știam că nu îmi permit nici măcar o ezitare. Nu căutam doar îndrumare, ci o viziune clară, un plan strategic, o abordare care să transforme orice limitare într-o oportunitate și să maximizeze fiecare șansă. Fiecare alegere trebuia să fie precisă, fiecare element al aplicației mele – perfect șlefuit. Așa am ajuns la JBA. Așa am ajuns la JBA.
Încă de la început, am întâmpinat o barieră aparent insurmontabilă: programul la care aspiram nu accepta studenți internaționali. Pentru mulți, un punct final. Pentru Julia, doar începutul. Diferența dintre o consiliere obișnuită și o abordare bine calibrată s-a conturat rapid. Nu doar că a identificat problema imediat, dar a acționat cu determinare, explorând alternative, și oferindu-mi perspective și sugestii care mi-au lărgit orizonturile.
Julia a reușit, cu o atenție impecabilă la nevoile mele, să se asigure că fiecare aspect al aplicației mele nu doar îndeplinește criteriile, ci le depășește, ridicând întregul proces la un alt nivel. A fost un proces riguros, meticulos, în care fiecare cuvânt a fost analizat și optimizat. Nu a fost vorba doar despre bifarea cerințelor unei aplicații, ci despre construirea unei strategii coerente, bine argumentate și fără puncte vulnerabile.
Într-un context în care fiecare detaliu contează, claritatea, viziunea și expertiza Juliei au transformat acest proces într-o experiență definitorie, care mi-a consolidat drumul spre succes.
Dacă ai nevoie de siguranță absolută, viața te va dezamăgi. Învață să-ți placă incertitudinea. Puterea stă în a transforma haosul în oportunitate.
Toți fugim de nesiguranță, dar cele mai mari reușite vin tocmai din terenul instabil, iar cei care ajung departe sunt cei care înțeleg că imprevizibilul nu este un obstacol, ci o resursă. Dacă te simți pierdut, nu înseamnă că ai greșit drumul. Înseamnă că ai pășit dincolo de ceea ce îți era familiar.
Fii strateg, fii creativ, observă ceea ce alții trec cu vederea. Un refuz nu este sfârșitul, ci recalibrarea către un drum pe care nu l-ai fi ales, dar care s-ar putea să fie exact cel potrivit. Nu succesul imediat te definește, ci capacitatea de a rescrie traseul, de a decoda răspunsurile neașteptate și de a construi, indiferent de terenul pe care te afli.
Nu te crampona de ideea că există un singur drum spre reușită. Istoria este plină de oameni care nu au urmat trasee liniare, însă au îndrăznit să se abată de la ele. Îmbrățișează necunoscutul, pentru că acolo se află lucrurile care încă nu s-au inventat, drumurile care încă nu s-au desenat și versiunea ta pe care încă nu ai descoperit-o.
Timpul liber nu este o simplă pauză, ci o oportunitate de a-mi extinde limitele dincolo de ceea ce știu deja. Caut experiențe care nu doar mă relaxează, dar mă și provoacă, fie că e vorba de o formă de disciplină fizică, de explorare intelectuală sau de imersiune într-un mediu care mă scoate din rutină. Pentru mine, echilibrul dintre rigoare și explorare este esențial, permițându-mi să îmi mențin concentrarea și disciplina, oferindu-mi, totodată, timpul necesar pentru introspecție și reconectare.
Atunci când vreau să-mi reîncarc energia, aleg echitația. Există o ordine profundă în ritmul unui cal, un tipar organic care impune prezență totală. Este un exercițiu de concentrare pură, astfel că, pentru câteva ore, mintea funcționează doar în coordonare cu mișcarea, iar orice gând exterior dispare. Este una dintre formele autentice de resetare pe care le practic.
Când vreau să-mi reîmprospătez forțele într-un alt mod, călătoresc. Nu caut locuri turistice bifate din reflex, ci spații care au o identitate, orașe unde cultura nu este doar o atracție, ci un mod de viață. Îmi place să observ cum se îmbină arhitectura cu ritmul oamenilor, cum trecutul influențează prezentul, cum detaliile invizibile pentru alții spun cel mai mult despre un loc, fiecare destinație devenind mai mult decât o simplă experiență estetică.
Cărțile pe care le aleg sunt cele care destabilizează certitudini. Nu caut confort intelectual, ci lecturi care creează disconfort, care pun sub semnul întrebării concepte familiare și care, uneori, lasă mai multe întrebări decât răspunsuri. Filosofie, neuroștiințe, economie, istorie—fiecare dintre ele îmi oferă un unghi nou din care să privesc realitatea. Nu aleg doar ce îmi place, ci ceea ce mă destabilizează suficient cât să mă oblige să cresc. Prefer cărți care nu oferă răspunsuri imediate, ci care te lasă să rătăcești printre idei înainte să ajungi la propriile concluzii.
Când vine vorba de media, prefer conversațiile nestructurate, cele care lasă loc pentru digresiuni neașteptate și întrebări fără răspunsuri finale. Podcasturile sunt cea mai directă formă de acces la idei brute, fără stratul de filtrare al unei structuri rigide. Ascult oameni care au remodelat industrii, care și-au construit cariere dintr-un amestec de curaj și improvizație, care înțeleg lumea din perspective neconvenționale. Îmi place când o conversație mă prinde atât de tare încât mă obligă să fac o pauză și să procesez, când o idee aparent simplă capătă profunzime doar pentru că este pusă în contextul potrivit.
Majoritatea oamenilor tratează succesul ca pe o ecuație fixă: studiu intens, muncă neîntreruptă, evitarea greșelilor. În realitate, lucrurile nu funcționează atât de simplu. Nu câștigă cel care bifează mecanic toți pașii, însă cel care înțelege jocul și îl joacă inteligent.
Am reușit să realizez ceea ce mi-am propus nu pentru că am muncit mult, deși am făcut-o chiar peste putințe, ci pentru că mi-am creat un sistem care să susțină acest ritm pe termen lung. Am lucrat peste limite, am făcut sacrificii, dar nu am permis ca volumul uriaș de muncă, presiunea sau riscul de burnout să mă destabilizeze. Nu pentru că eram imună la ele, dar pentru că le-am integrat în strategia mea.
Cum am reușit să învăț constant și să balansez activitățile extracurriculare?
Nu am risipit timp pe metode ineficiente. M-am concentrat pe o optimizare continuă și am investit în strategii care ofereau impact maxim. În loc să reiau aceleași informații la nesfârșit, le-am testat, le-am aplicat în contexte noi, făcând interconectări între materii și prioritizând învățarea activă. Esențială a fost integrarea, nu separarea tuturor angajamentelor. Activitățile extracurriculare nu erau pauze de la studiu, ci extensii ale acesteia. Am ales proiecte care mă dezvoltau, îmi întăreau gândirea critică și îmi antrenau adaptabilitatea. Astfel, fiecare oră investită în aceste activități contribuia direct la creșterea mea academică și personală. Am eliminat multe dintre deciziile inutile și am transformat organizarea într-un automatism. În fiecare zi, aceleași ore dedicate studiului, aceeași metodă de prioritizare, același ritm de lucru. Când fiecare element are un loc clar stabilit, energia nu se irosește pe alegeri mici, în schimb pe execuție.
Cum am gestionat burnout-ul și competiția extremă?
Am refuzat să privesc aceste două elemente ca probleme. În schimb, le-am folosit ca instrumente. Burnout-ul a fost pentru mine un semnal de reevaluare, nu un obstacol. Dacă apărea epuizarea, însemna că sistemul avea un punct slab. Am învățat să îl identific rapid, reevaluând aspecte din rutină: ori metoda de învățare era lacunară, ori ritmul era greșit. Soluția pentru mine era ajustare, nu epuizare.
Competiția nu a fost un factor de stres, dar un barometru al progresului. În loc să mă uit la alții cu teamă, am privit în urmă. Singura întrebare relevantă a fost: Sunt mai bună decât ieri? Dacă progresul era vizibil, nu exista loc pentru frustrare. Dacă nu, era momentul pentru ajustări imediate.
Cel mai mult m-a ajutat ritmul constant pe care l-am avut încă din copilărie, când deja eram obișnuită cu un program foarte încărcat, devenind o normalitate care m-a pregătit pentru cerințele tot mai ridicate. Această disciplină formată natural mi-a oferit avantajul de a naviga printre provocări fără a simți că fac un efort supraomenesc. Continuitatea și consecvența au fost arma mea secretă. Atunci când ai un scop bine definit, tot restul devine zgomot de fundal.
Succesul nu vine din efort disperat; vine din inteligența de a-ți construi propriul sistem. Am învățat enorm, m-am dedicat total, dar nu m-am pierdut pe drum. Pentru că nu am tratat procesul ca pe un sprint, ci ca pe un mecanism bine reglat, capabil să funcționeze pe termen lung, fără să mă consume. Și l-am făcut să funcționeze.
Am învățat nenumărate limbi încă de la o vârstă fragedă, pentru că am simțit că fiecare nou limbaj aduce cu sine o provocare – un sistem de înțelesuri care trebuie descifrat, reinterpretat și înțeles dincolo de suprafață. Am transformat expunerea constantă în strategie, repetarea în reflex și greșelile în lecții. Nu am „învățat” aceste limbi, le-am deconstruit și reconstruit până au devenit o extensie naturală a mea. Fiecare limbă pe care o stăpânesc mi-a alterat felul în care gândesc, analizez și interacționez cu realitatea din jur.
Așa cum spunea academicianul Dr. Leon Dănăilă, cu care am avut ocazia de a colabora, „o limbă nouă este încă o treaptă urcată în fața altcuiva.” Într-adevăr, acest proces nu este doar un simplu instrument de comunicare sau o colecție de cuvinte, ci o modalitate prin care îți lărgești orizonturile și îți rescrii întreaga hartă interioară a înțelegerii.
Din aceasta experiență, recomand oricui să îmbrățișeze acest exercițiu lingvistic. Stăpânirea unui limbaj îți facilitează accesul la o formă de libertate: traversarea granițelor culturale, înțelegerea gândirii celor din interior și participarea activă, în loc să fii doar un observator. Este un proces profund de autoexplorare, o cale prin care îți extinzi orizonturile mentale și culturale, învățând să pătrunzi în sensurile subtile și complexe ale unei culturi și să-i simți pulsul—o realitate care poate să nu fie a ta, dar care devine familiară pe măsură ce pătrunzi în esența ei.
Cunoașterea mai multor limbi îți pune la dispoziție multiple chei pentru a deschide noi oportunități, conexiuni și înțelegeri. Astfel, în acest proces, devii mai empatic și mai conștient de diversitatea umană.
Într-o lume tot mai interconectată, este esențială capacitatea de a adopta diferite perspective. O limbă este mai mult decât un skill suplimentar – devine o cale de reconciliere cu diversitatea umană, care te învață să navighezi complexitatea relațiilor interumane cu subtilitate și deschidere. Este, în esență, o punte care îți permite nu doar să comunici, ci și să înțelegi, să interacționezi și să înfrunți provocările lumii moderne cu o conștientizare profundă a locului tău în ea.
Viața universitară în SUA stârnește un amestec de anticipare și incertitudine, un echilibru între entuziasm și încercări. La UPenn, voi avea ocazia de a mă dezvolta într-un mediu academic de top, dar și de a înfrunta provocări care vor contribui la evoluția mea constantă.
Este o oportunitate valoroasă, dar și un test continuu, într-o instituție de prestigiu unde cerințele sunt ridicate, iar munca dedicată este fundamentală. Facultatea in SUA nu doar că oferă acces la resurse și cunoștințe de vârf, dar impune și depășirea limitelor personale. Rigorile academice și munca intensă sunt doar începutul. Fiecare zi va reprezenta o provocare de adaptare rapidă la un mediu în continuă schimbare, iar eu sunt pregătită să o abordez.
Viitorul meu nu va mai fi definit doar de mine, întrucât, într-un campus unde converg idei din întreaga lume, se construiește nu doar pe baza propriilor perspective, ci și pe cea a altora. Să fac parte dintr-o astfel de diversitate intelectuală este o oportunitate rară, care mă va încuraja să gândesc și să trăiesc dincolo de limitele autoimpuse.
Cea mai mare preocupare nu este de a nu face față provocărilor, dar de a reuși să îndeplinesc standardele pe care mi le voi stabili. Cu acces la numeroase facilități și oportunități, succesul nu înseamnă doar împlinirea unui obiectiv, în schimb o transformare continuă. Mă preocupă faptul că această călătorie ar putea aduce cu sine așteptări enorme, dar sunt hotărâtă să le întâmpin cu determinare.
Viitorul meu se conturează la UPenn, iar cu el vine o poveste pe care abia aștept să o scriu, cu toată energia și curajul care însoțesc fiecare mare realizare.